„Femeile nu trebuie să se ruşineze de sexualitatea lor”
Interviu cu actriţa şi regizoarea Nelly Cozaru
- Cum crezi, dragă Nelly Cozaru, de ce poliţia se teme de cuvântul „vagin”? Descrie-mi atmosfera în care a avut loc conversaţia ta cu poliţiştii în octombrie, când a fost interzis spectacolul „Monoloagele vaginului” de Eve Ensler.
Poliţia, unii reprezentanţi ai ei, nu cred ca se tem de… cuvinte. Ei se pot teme de pierderea funcţiei, în cazul dacă nu ar executa dispoziţiile mai-marilor. Pe cineva l-a înfricoşat cuvântul „vagin”, dar s-a întâmplat că un oraş întreg îl pronunţa în acele zile. Pe 2 octombrie, când am mers la poliţie, atmosfera a fost degajată, se glumea, părea că se formează un parteneriat, că apare o colaborare, mi se repeta de multe ori: „Dacă e să vă apărăm… atunci să fim informaţi şi să vă apărăm cum trebuie, d-nă Cozaru, poate e nevoie de mai mulţi poliţişti pentru a asigura ordinea publică la spectacol, cum credeţi?”. Poliţiştii care văzuseră cu o seară înainte spectacolul ziceau că s-au umplut de… suflet, că au mers… inspiraţi… acasă, la soţiile lor… ca să zic aşa… mânaţi de dorul de a le vedea. (De fapt, nu au fost unicii care au remarcat efectul afrodiziac al montării, surplusul de adrenalină. Îmi zicea şi un domn academician, în etate: „Voi veni, Nelly, căci am auzit că se întâmplă o ploaie de hormoni pe acolo”.)
Totuşi, când a apărut poliţia la Filarmonică, nu a venit să ne protejeze, ci să vadă dacă nu cumva se joacă… Între dreptul constituţional al trupei mele de teatru de a se exprima liber pe scenă şi interdicţia ilegală a Mitropoliei şi interpuşilor săi, poliţia a ales să se ralieze celui mai puternic.
- Ce impact asupra publicului autohton are celebra piesă a scriitoarei americane Eve Ensler?
Divers. Diferite asociaţii creştine s-au revoltat şi se revoltă, până la acte de huliganism, până la mitocănii, injurii. De curând au fost încleiate pe garduri în diverse zone ale oraşului foi volante, unde la adresa noastră sunt scrise cuvinte licenţioase. La Teatrul Satiricus, unde am evoluat săptămâna trecută, au venit câteva e-mail-uri în care i se reproşează direcţiei că a găzduit un spectacol „satanist, sodomist, mârşav”, care „scuipă” în sufletele femeilor noastre, ale mamelor şi fiicelor.
Pe de alta parte – numeroase persoane: oameni de cultură, pedagogi, medici, au manifestat deschidere pentru încercarea noastră de a aborda o problemă cu conotaţie psihologică, culturală, socială, adevărat, poate nu chiar în spiritul obscurantismului mistic.
- Recunosc, pe mine m-au impresionat în primul rând calitatea montării, originalitatea concepţiei regizorale şi talentul tinerelor actriţe (studente ale tale), pasiunea lor pentru meserie. Unde, cum şi cât timp aţi lucrat asupra acestui spectacol?
Directorul Clinicii Sancos, dl Valeriu Oglindă a fost cel care, în primăvara lui 2006, a dorit să-şi felicite colectivul de ziua lucrătorului medical. Citise un interviu cu mine unde, vorbind de planurile de viitor, am strecurat atent gândul că visez să montez pe scena Moldovei piesa cu Monoloagele. Am răspuns la invitaţia dlui Oglindă, pregătind un colaj de monoloage, cam un program de 1 oră şi am mers să-i felicităm. Erau primii noştri spectatori: chirurgi, asistente medicale. Evoluam pe o scenuţă improvizată. Apoi vestea s-a răspândit prin tot Chişinăul şi mi-au propus şi alţii să susţină financiar proiectul: dnii Boris Gâlcă, Alexei Marcikov.
Cele mai mari probleme le aveam cu spaţiul pentru repetiţii. Repetam la Academia de Artă, rămânând peste orele de program, vorbind în şoaptă. Repetam şi duminicile sau de sărbători: ne era teamă că cineva, trecând pe coridorul instituţiei, va auzi pronunţându-se cuvântul „vagin” şi ne va suspecta de lucruri urâte, cine ştie ce putea să creadă!!!
Dar când lucram asupra monologului cu „Gemetele”, problemele s-au înmulţit: unde putem să gemem? În pădure? Gândul să repetăm la mine acasă m-a îngrozit. Ce vor zice vecinii? Elaboram diverse gemete, aveam grijă să nu semene unele cu altele. Mă întrebam uneori în glumă, de unde ştiu atâtea strigăte orgasmice? Iar interpreta Daniela Burlaca se ducea acasă şi le zicea părinţilor doar atât: „Acum repet ceva ce n-am crezut niciodată în viaţă că voi face”.
Leave a Reply